La Curtea-de-Argeş

La Curtea-de-Argeş, iubito,

e toamnă,
copacii ca nişte strigoi,
ieşindu-şi din frunze pe stradă,
ne sperie-ncet,
câte doi.

Dar nu reuşesc, din păcate,
să schimbe
anotimpul  din  noi,
la Curtea-de-Argeş, iubito,
e toamnă dar nu e
noroi.

Şi trec prin aer intenţii
de oameni
şi copii perfecte de nori
sunt iar străbătute, arhaic,
de copii perfecte
de ciori.

La Curtea-de-Argeş, iubito,
e toamnă,
dar nu e noroi
şi poate să plouă cât vrea
şi poate să ningă,
apoi.

Argeş

Curcubeu întors pe dos,

nelumină de lumine,

peste timp curbat în jos

şi băut de peşti în sine.

Albie ca lipitoarea,

muntelui, izvoarele

sugându-le târâtoarea

să îşi surpe malurile.

Râu ca şarpele muşcând

ca să memoreze malul

unde, când descalecând,

Domnu-şi priponise calul,

Lung popasul să îi fie

în legendă, pare-mi-se,

n-a ştiut, în temelie,

cine, ce şi cum zidise.

Loc sfinţit de domnitori

între palide icoane

săgetate de cocori

şi de gemete de Ane,

Unde, cu aripi de şindrilă,

părăsitul pe cupole

se aruncă fără milă

din real in mit, Manole.

Şi ce dacă...

Şi ce dacă ploua peste noi

această ploaie, ea ne spăla

zilele anotimpului crud

şi tăcerea, de asemenea.

Şi ce dacă rămâneau secunde,

neconsumate secunde scăpau

printre degetele noastre

care se căutau.

Şi ce dacă eram palizi, înalţi,

fără frunze, ce dacă eram,

ramul meu atingea cu blândeţe

înmuguritul tău ram.

Ploaia

Iubito, plouă peste noi

o ploaie de-ntuneric fină,

cu stropi mărunţi de nelumină

ne plouă noaptea pe-amândoi.

Zadarnic se deschid umbrele

cu limpezi streaşini de lumină,

ziua nu poate să mai vină

şi suntem uzi până la piele.

Ne-ar trebui o pelerină,

să o-mpărţim egal, la doi,

plouă, iubito, peste noi

o lună cronică şi plină.

Şi nu există zeu capabil,

chiar de ar fi să ne audă

în noaptea rece şi zăludă,

să facă timpul favorabil.

Despărţire

Să colinde florile, prea ades, ea pleca,

eu înspre rădăcini mă duceam,

avea fiecare câte un drum

şi nici unul nu era pământean.

Ne regăseam în unghiuri confuze,

prin definiţie eram nişte poli

sortiţi reciproc să acuze

lipsa acută de sori.

Ne-am desfăcut, deci, cum se desface

mişcarea de piatră ori de cuvânt,

se subţiasera cocorii din noi

şi nu mai cădeau pe pământ.

Prea ades, să colinde florile, ea pleca,

eu înspre rădăcini mă duceam

şi cine să rămână acasă, atunci,

cine să mai fie, atunci, pământean.

Braconaj

Degeaba îmi arunc nervos năvodul

în apa nopţii tocmai distilată,

nu se mai plimbă nimeni printre valuri,

e prea curată apa, prea curată.

Arare un rechin bătrân mai scoate,

la licitaţie, sirene prost crescute,

pe piaţa toamnei unde marinarii

acuză insomniile acute.

În câteva vitrine se mai plimbă

cumpători târzii şi vânzătoare,

ca-ntr-un acvariu, peşti gelatinoşi

fluidizând lumina-n galantare.

Dar pescuitu-i interzis acolo,

afară e permis sezonier

în toamna asta fără importanţă

pentru un suflet de braconier.

Acvatici când...

Acvatici când vom fi, iubito,

şi ne-om acoperi cu pleoape

organele de simţ,

adică,

aproape inimile toate,

ne vom iubi mai pudic, poate,

cu trupuri reci ascunse-n gând,

vom respira aceeaşi apă

şi tu şi eu, 

pe rând.

Ne vom iubi cum numai peştii

cu eleganţă se adoră

în fiecare zi, în zori,

mai mult sau mai puţin,

o oră.

Bătrâni

E timpul plin de grelele secunde

vâscoase ca o ploaie de noroi,

suntem răniţi pe faţă şi la tâmple,

nu mai avem armurile pe noi.

Mai rezistăm cu amintiri frugale,

neconsumate încă sau prea vechi

să mai ademenească zburătorii

cu plete negre, blonde şi perechi.

Din când în când mai ridicăm paharul

prea plin de amintirile uitate,

să închinăm o cupă pentru noi,

și doar un strop pentru eternitate.

Dormim puţin, să pară ziua lungă,

din ce în ce mai mult se face seară,

fiindcă lumina nu ne mai ajunge

şi nu mai vine nici o primăvară.

Ne tremură mişcarea într-un spaţiu

ce încăpăţânaţi îl umplem încă,

veseli sau trişti, disimulând ridicol

teama paralizantă şi adâncă.

Şi ni se pare tot mai des că-i frig

e timpul plin de grelele secunde,

nu se ridică ploaia de pe noi și

nu avem deloc unde ne-ascunde.

Strigături

Când am început să strig,

strigai verde, strigai frunză

dar simţeam că iară mint

şi astă-vara mă acuză.

Mă acuză pân-la brâu

iarba-naltă şi difuză

unde mă iubeai pe rând

ascuţită şi obtuză.

Ca o vară înspre toamnă,

prea acută, sau prea gravă,

mă iubeai iubind, iubito,

şi pe fân şi pe otavă,

de-mi săreau din vene greieri,

mai ales din vena cavă,

sub un cer ca o lentilă

şi convexă şi concavă.

Când am început să strig,

să mai strig o strigătură,

strigai verde, strigai frunză

și strigai gură la gură.

Pro clasic

Hai să mai fim o clipă clasici,

cu forme pure în priviri,

să ne drapăm în linii curbe

doar naturalele ruşini.

Cu umeri goi şi muşchi rotunzi

îmbrăţișând dureri măreţe,

să ne supunem unor zei

cu trup de oameni şi cu feţe.

Sublimi să stăm în poze reci

de marmură sau bronzuri fine,

prin expoziţii, dacă treci,

iubito, tu cu mine.

Cântec pentru marinari

În Oceanul Indian,

de cu seară vin sirene
prefăcute şi viclene
cântăreţe la pian.

Nişte mici aventuriste
îmbrăcate neglijent,
jumătate indecent,
cum e moda la artiste.

Şi dansează mincinos
pe o melodie  castă,
în privirea mea albastră
şi apoi un pic mai jos.

Mici femei în amalgam,
dezbrăcate şi nubile,
dezmăţatele copile
mi se zbenguie în van.

Fiindcă nu sunt meloman,
ci sculptat în ametist,
sunt un Buddha foarte trist
din Oceanul Indian.

Reclamaţie

M-am săturat să mă belească hingherii

pentru poşete de damă şi pentru

"Păstraţi curăţenia oraşului !"

M-am săturat să fiu câine urât şi vagabond,

să mă calce maşinile-n stradă,

şi să-mi rămână acolo trupul,

până se confundă cu asfaltul.

M-am săturat să fiu asfaltul şi strada

pe care mergeţi voi, inteligent

şi în două picioare,

bipezilor!

Criză

Iubito, trec printr-o criză de cuvinte,

lasă mâinile să vorbească,

părul tău să traducă gesturile

în cuvinte ce nu mai trebuie rostite.

Şi buzele, astfel eliberate,

să le obişnuim mai mult cu sărutul,

gestul acesta nu poate minţi,

fiindcă nu are imaginaţie.

Iubito, trec printr-o criză de cuvinte,

mi-am pierdut dicţionarele, toate,

lasă mâinile acum să vorbească

şi privirile mate.

Aşteptare

Iubito, doar ninsori lucide
ne troienesc orbitele,
în peşterile ochilor
plâng toate stalactitele,

ne cresc temperaturile,
când vin căldurile eterne,
noi ne ascundem înlăuntrul
iluminatelor caverne,

şi aşteptând stăruitor
să vină iar vizitatorii,
iar le întindem în comun
albe retine, iluzorii,

pe care vor ateriza
toţi pictorii şi vopsitorii
ne  vor acoperi privirea
cu atributele culorii.

Te rog, iubito, fii divină,
mai e puţin şi vin cocorii.

La vânătoare

Cădere în gol, nesfârşită mişcare

şi zgomotul morţii abstractizat,

când mâna rămâne curată de sânge

şi ochiul rămâne curat.

Ecoul se pierde incitant de încet,

şoptit  ca o rugă neruşinată,

simţi că ai vrea să repeţi lovitura,

încă o dată şi încă o dată.

Sfârşitul mişcării într-o contracţie,

lovitură de graţie cu gest apăsat,

mâna pare întunecată de sânge

şi oare ochiul cât de curat.

E jocul mai vesel decât s-ar părea,

deşi în final se şi moare,

dar moare tot timpul altcineva,

la vânătoare, la vânătoare.

Dimineţile

Dimineţile superficiale
ca nişte puştoaice,
staţiile mele de aşteptare
prin care se plimbă
impegaţi de mişcare,
adolescenţi oarecare.

Dimineţile în care palpită
inima învelită în foi de  tutun,
bandajul din trusa medicală de  drum,
fără fum, 
acum fără fum.

Dimineţile în care tuşesc

o tuse cu ecou convulsiv,
pe tavanul zorilor,
adeziv,
dimineţile mele fără motiv.

În prundişul râului

Bănuiam că
inima mea e de piatră
şi atunci am smuls-o,
aruncând-o
în prundişul râului.

Mai târziu,

având lipsă de ea
şi trebuindu-mi aceasta,
am căutat-o îndelung
în prundişul râului.

Dar negăsind-o tot pe aceea,
fiindcă o luase  altcineva,
am ales alta, 
la întâmplare,
în prundişul râului.

Bănuiam că

inima mea e de piatră,
acum sunt foarte sigur de ea,
de piatra aceea găsită
în prundişul râului.

Alergie

Apartamentul inimii e gol şi

vin să-mi pună gratii la ferestre

vreo două-trei, de marinari, neveste,

în baie înoată o sticlă de alcool.

Oglinzile sunt toate acoperite

cu chipul meu, ce mă priveşte greu

fiindcă nu ştie sigur că sunt eu

şi nu e nimeni care să-l imite.

Zboară încet o carte de poeme

pe care nu am chef să le mai scriu,

în dormitor, e patul un sicriu

unde domnește, abuziv, o lene.

Când intră pe ferestră arzătoare

frunzele toamnei, trase-n staniol,

ceva în capul pieptului mă doare,

apartamentul inimii e gol.

Pastel

Iar e toamnă şi iar curge
sângele pământului
pe din dosul teascului.

La botezuri şi la nunţi,

din găleţi cu ochii tulburi,

strigă soarele din struguri.

Singulară în chindie,

grea, pădurea se dezbracă

turmentată, beată toată.

Şi cam laic, chiar Isus,

coborând de pe-o icoană,

îşi bea sângele din cană.

Anotimp

Când soarele se surpă peste toamnă,
e semn că vinul se cloceşte bine
în icre-negrele învelite-n foi de vie
de tămâioasă sau de razachie.

Nu mai ştiu foarte bine cine

pădurile a aprins acum şi cerul,
poate vreun vagabond de vânător
a tras cu puşca-n sus, braconierul !

Ştiu foarte bine însă că e vremea
să hibernăm puţin, iubită Doamnă,
că, uite, nu ne mai încape cerul
şi soarele se surpă peste toamnă.

Fantastica

"Ce faci omule în drum?"

"Ce să fac, mă nasc din scrum..."

"Trebuie că eşti nebun

Să iei viaţă doar din fum.

Nu eşti pasăre, cioc, guşă,

Nu poţi să creşti din cenuşă.

Altă mamă n-ai găsit,

Nu vezi că eşti pârjolit,

Ochii mari ca de strigoi,

Ten mânjit şi păr vâlvoi?

Omule să vii, de vrei,

Să te spăl eu cu temei,

Să te ud şi să-ţi mai sting

Ochii care se aprind."

"Vreau, dar lasă-mă întâi,

Alte vorbe să nu-mi spui,

Chiar de sunt aşa urât,

Să mă termin de născut!"

Camuflaj

Când trecem pe trotuoare paralele,
tu-n sensul curgerii şi eu vâslind,
ferestrelor din noi punem perdele,
să nu le vadă nimeni strălucind.

Cu jaluzele ieftine în fond,
baricadăm intrarea principală,
să nu se vadă de sub părul blond
singurătatea noastră siderală.

Şi cum să afle îngerul iubirii,

când suntem invizibili şi felini,
că-mbătrânim în spatele privirii
sau după ochelarii cabalini.

Vânătorească

Iubita îmi colindă iar prin vise,

să-mi caute vampirii de idei,

să-i captureze şi în cuşti deschise,

ascunşi să-i ţină între sânii ei.

Eu o-ntâlnesc în câte-un vis terestru,

când rătăcesc potecile uşor,

vânătoreasa mea de monştri sacri

e crudă şi-nclinată spre omor

Şi mă ucide cu idei furate,

despre iubiri perene şi iubiţi,

de la vampirii mei supuşi torturii

de-a fi între sânii ei mereu striviţi.

Bolnav de păstrăvi

Mi-e sângele pârâu de munte,
bolnav de păstrăvi, uneori,  
în care pescuieşti, iubito,
când mă colinzi de sărbători.

Şi când te arde o dulce febră,

turista mea cu ochii verzi,
tu te adăpi vampiră blondă
să-mi bucuri blondele amiezi

Pe care-ţi laşi amprenta suplă,
precum o literă pe ape,
bolnav de păstrăvi, uneori, 
mi-e sângele, să te adape.

Treceri

Cum trecem noi unii pe lângă alţii,
fără să ne atingem măcar cu o mână de aer
şi doar respirăm cu aceiaşi plămâni
aceeaşi atmosfera de oameni
grăbiţi într-un sens.

Cum trecem noi unii prin alţii,

fără urme adânci,
de parcă ne-am juca de-a viaţa altora
şi doar murim încet aceeaşi oră
cu secundele ei inegale, repetate atât de 1a fel.

Cum trecem noi înşine,

nevăzându-ne,
decât prea târziu,
cu mirare.

Octombrie

Lună de cumpănă,

partea mea dreapă e în eclipsă,

jumătate e noapte

şi se simte o lipsă

de fluturi şi de femei.

Din proprie iniţiativă

felinarele fac risipă de energie,

liniştea e violată de câini,

specialişti în astronomie

şi alte persoane nocturne.

Chip suspendat

în octombrie cu parâme de apă,

cu un ochi obosit,

fără pleoape, caut,

poate se-ascunde în el

jumătatea mea stângă de noapte.

Celei ce pleacă, rămânând

Când stai întinsă, suplă şi nervoasă,

de parcă vii, de parcă ai vrea sa pleci,

săgeţi înfigi în ţinta mea domoală,

meteahnă moştenită genetic de la geţi.

Mi-e somnul otrăvit de lungi cuţite verzi

şi ochiul peste ierburi mi-e de-a dura,

ca un fachir nebun printre scaieţi,

pe unde îţi ghicesc zâmbind făptura.

Şi nu mai ştiu de pleci sau de rămâi,

supusă unui gând de sublimare

şi dacă, jubilând, senatul ierbii

va hotărî, sau nu, să mă omoare.

Portret

Avea pe trup zăpada caldă

şi-n ochi răceala verde-a ierbii

şi fără frunze păr avea

şi o curtau doar cerbii.

În glasul ei se alina,
cântând, o mare calmă
şi palme umede avea
şi mă ţinea în palmă.

Nu mai ştiam decât că sunt
un zeu hermafrodit,
de hidromel, sărutul ei
mă nemurea în mit.

Şi mai avea a picioare lungi,

doi stâlpi de catedrale

şi pântecul curbat visând

iubiri universale.

Nu mai ţin minte dacă eu

o zămislisem, poate,

sau eram doar născutul ei

din multele-i păcate.

Ipoteze

Ia să-mi spui, dulce ispită,

când te caut şi nu eşti,

te-a furat cumva vreo minte,

să te-ascundă în poveşti ?

Sau îmi hoinăreşti aiurea,
printre fluturi, ochii tăi
s-ar ascunde de minune,
dacă nu ar fi prea răi.

Şi de n-ar fi prea fierbinte,

trupul tău din miez de măr
l-ar putea muşca poetul,
otrăvindu-se de dor.

Când te caut şi nu eşti,

ia să-mi spui, dulce ispită,
te ascunde vreun poem
sau eşti numai rătăcită ?

Poem straniu

În parc e frig şi stau la pândă
ca nişte cerbi încremeniţi, copacii,
coroanele-şi ascut în vânt şi gem
de plictiseală, aşteptând gonacii.

Poate că vânătorii de copaci
se-ascund în noapte şi ascut topoare,
în minţi aprinse plănuind subtil
să iasă mai târziu la vânătoare.

Dar nu mai vine nimeni şi se face
un fel de vid între copacii supli
şi nopţile, un fel de gropi adânci
de nu mai ai cu ce să le mai umpli.

Iubito!

Iubito ce alene treci
pe iar căzutele poteci
din visele cu ape reci,
te uită înapoi şi spune,
poate privirea să-ţi adune
alunul verde cu alune?

Că eu m-aş face un alun
din coaja fructelor să sun,
să fiu un vegetal nebun
şi verde şi subţire, deci
cum numai tu să mă întreci,
iubito, ce alene treci.

Timp liber

Mi se pare-n piramide
s-au uitat cândva clepsidre
care jinduie nisipul
caravanelor fierbinţi.

Întrebaţi-i pe părinţi,
dacă lângă ornice
au lăsat habotnice,
inimi tari, magnetizate.

Nu se ştie, din păcate,
cu precizie, secunda
oare cât nisip cuprinde
şi minutul câte dune.

Cine poate să adune
şi ce rost ar avea suma
plină ochide numere -
nimeni nu-i să numere.

Întrebaţi-i pe părinţi,
dacă ei au fost cuminţi
şi au numărat secunde,
oare, cum anume, unde?

Poem acvatic

Când marea potecă-mi era,

bătută de tălpi de vapoare,

la coasă plecam pe sub ea,

la coasă de iarbă de mare.

Băteau nişte clopote acut,

în vechi, scufundate carene,

peşti cuminţi ieşeau la păscut,

îndemnaţi de mândre sirene.

Ce lumini pe inversul cer,

se-aprindeau în stele de mare,

ce de aştri cu statut efemer,

de meduze lent căzătoare.

Un lup de mare urla,

prefacut, la peştele lună,

încet când acesta trecea

şi nu mai voia să apună.

Alene şi timpul trecea,

la coasă de iarbă de mare,

când marea potecă-mi era,

bătută de tălpi de vapoare.

Primăvara la Galaţi

Ploaie care plouă bine

efemerele rubine

înecate-n Dunăre.

Sălcii foarte plângătoare

trec pe malurile care

se pătrund de Dunăre.

Neperechi, perechi de umbre,

toate jumătate sumbre,

vin atent la Dunăre

Să-şi închipuie vapoare,

deocamdată prea uşoare,

lunecând pe Dunăre.

Şi uitând mereu să moară

la Galaţi, o primăvară

mi se scaldă-n Dunăre.

Dacă vin

Dacă vin, de ce nu bei,
dacă hai, de ce nu vrei,

eu sunt unu, tu eşti doi,
altul suntem amândoi.

Că nu-i noaptea perie,
iarba să ne sperie,
ochiul lunii, cu albeaţă,
vede înspre dimineaţă.

Ochiul vede, ochii fură,
dacă-i pui gară la gură
şi nu e mai înţelept
ochiul stâng ca ochiul drept.

Dacă da, de ce mai de,
să pălească stelele,
dacă de, de ce mai nu,
nu se-ntoarce Argeşu'.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Excepţii

Tu singură,
ca o excepţie,
ciudată lecţie
din zile adolescentine,
mă porţi cu tine
aşa vulgar şi nespălat
de zgura relelor divine.

Eu singur ca un vagabond
de câine blond,
făcând excepţie,
mă-ntorc să ling,
linguşitor,
aceeaşi mână sau picior,
pe care mi le-ntinzi uşor,
cu predilecţie.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Anotimp

Iubitele se-mbolnăvesc de gripă,

e iarnă peste sâni şi peste coapse,

ideile îngheaţă în priviri,

retinele sunt albe  şi geroase.

Imaginile se nasc voalate fiindcă

nici o culoare nu le mai încape,

iubitele se-mbolnăvese de gripă,

pe la dineuri serioase şi agape.

Oraşul e un vis contagios,

o lume a spitalelor de-o clipă,

în care, triste surori de caritate,

iubitele se-mbolnăvesc de gripă.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Dacă

Dacă ai vrea să fii o vară,
înspre toamnă, dac-ai vrea,
trupul să-ţi apleci şi ochii
colorându-se de ea,

să-ţi ascunzi în frunze glasul
inutil ca un cuvânt
adresat tăcerii care
se anunţă pe pământ.

Dac-ai vrea să fii o altă,
dar să mai rămâi aceea
care brizura mişcarea,
care profana ideea

cu pudoare, când o frunză
aşezai pe trupul gol,
ca să ne separe frunza
într-un pol şi în alt pol.

Dac-ai vrea să fii o vară,
înspre toamnă, dac-ai vrea,
m-aş primăvara, iubito,
însorit de umbra ta.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Ipoteze

Ia să-mi spui, dulce ispită,
când te caut şi nu eşti,
te-a furat cumva vreo minte
să te-ascundă în poveşti?

Sau îmi hoinăreşti aiurea,
printre fluturi, ochii tăi
s-ar ascunde de minune
dacă nu ar fi prea răi.

Şi de n-ar fi prea fierbinte,
trupul tău din miez de măr
l-ar putea muşca poetul,
otrăvindu-se de dor.

Când te caut şi nu eşti,
ia să-mi spui dulce ispită,
te ascunde un poem
sau eşti numai rătăcită ?

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Convingere

În spitale nu se moare,
se trăieşte mai încet
filmul zilelor solare,
cu intenţii de poet.

Paturi albe nu există,
paturi albe de cazarmă,
doar surori-soldaţi cu zâmbet,
fără inimă şi armă.

Doar imagini care pleacă,
fără umbre pe pereţi,
în vacanţe permanente
şi iluzii de asceţi.

Şi simţind, de dinlăuntrul
zidurilor, că e vară,
în spitale nu se moare,
se trăieşte... în afară.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Bolnav de păstrăvi

Mi-e sângele pârâu de munte,
bolnav de păstrăvi, uneori,
în care pescuieşti, iubito,
când mă colinzi, de sărbători.

Şi când te arde o dulce febră,
turista mea cu ochii verzi,
tu te adăpi vampiră blondă
să-mi bucuri blondele amiezi

Pe care-ţi laşi amprenta suplă,
precum un asfinţit pe ape,
bolnav de păstrăvi, uneori
mi-e sângele, să te adape.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac

Cântec bahic

Dă-mi să beau, că-i ieftină iubirea,
azi băui o cană şi ceva,
cumpărată cu monezi de lacrimi
dăruite de iubita mea.

Dă-mi să trag cu puşca la dugheana
unde cască gura vânători
de femei de tablă şi de vise
despre fericire, uneori.

Dă-mi să beau, prietene, mai dă-mi,
împuşcată grav mi-e inima,
vreau să se topească până-n zori
mai toţi plumbii adunaţi în ea.

Copyright ©2011 Andrei Ciolac