Problema mea fundamentală, doamnă,
e o domoală pierdere a luminii,
un gest revelator şi o
substanţă
de circumstanţă pentru trupul
umbrei.
Problema mea fundamentală, doamnă,
e o toamnă foşnitoare pe asfalt,
un vis absent şi prima zi de
şcoală
a unui excelent adolescent.
Problema mea fundamentală, doamnă,
e o alergică nuanţă gri
şi un anotimp ciudat pentru femei,
din care a trecut ultima zi.
Fată, n-ai tu nici o vină,
că mi-e frig și mi-e lumină
și îmi cade pe retină
cerul plin de lună plină,
că sunt prea spuzit de stele
căzătoare și rebele,
iar pe râul frunții mele
curg petale de lalele,
să-mi descânte, să mă spele,
să mă vindece de rele.
Când mi-e frig
și mi-e lumină,
fată, n-ai tu nici o vină,
numai trupul de felină
ce m-adulmecă, m-alină.
Iubito, iar se schimbă anul,
se schimbă o intenţie de timp,
nu simţi minciuna gestului acesta,
premeditarea ăstui anotimp?
Ceasornicele anului, de mult,
îşi varsă orele pe la
ceasornicari,
se-ntorc clepsidrele cu josu-n sus
şi timpul e vândut de nisipari.
Iubito, să ne dăm la reparat
organele iubirii absolute,
adică arcul frunţii şi curbura
tâmplei desenând circumvolute.
Şi să ne străduim să fim exacţi,
tu, ora principală, eu, minutul,
cu trupuri căutându-se şi limbi
străine, nedeprinse cu sărutul.
Iubito, iar se schimbă anul,
se schimbă o intenţie de timp,
nu simţi minciuna gestului acesta,
premeditarea ăstui anotimp.
Şi nu ştiu de ce, uneori,
mi se face sete ca unui alcoolic,
de lacrimile tale pure
distilate între lumină şi
întuneric.
Şi simt cum mă îmbăt
o data şi încă o dată
şi nu-mi mai ajunge această apă,
nu-mi mai ajungi tu
şi nici eu nu-mi mai ajung
pentru tine.
Câteodată mai răsare, timidă,
anemica floare, colorată incert,
dimineaţa nu fixează nici un
contur
pe retina distinsului poet.
Dincolo de
toată această confuzie,
copiii albi de prea mult întuneric
împrumută umbrei talia lor,
subţire împreunare imaterială.
Vegetez undeva la mijlocul golului
şi încep să mi se şteargă treptat
ochii,
de care mă pot lipsi acum
când anotimpul se lipseşte de
culoare.
E fum de parcă arde foc de apă,
pe Dunăre curg înecaţi de lem
şi latră o sirenă de vapor
cu dinţi de clopot care muşcă ceaţa.
În port e bună, nu e bună dimineaţa,
cu marinari de baltă tremurând
fumul ţigărilor, ca un blazon apus
al lupilor de mare reformaţi.
Pe un ponton de scândură, uitaţi,
stau doi copii ce au descoperit,
noaptea trecută, rece şi încet,
ce e
iubirea şi nu pot să creadă
că asta-i marele blestem.
E fum de
parcă arde foc de apă,
pe Dunăre curg înecaţi de lemn.
Ninge îndărătul cuvintelor
o tăcere albă, asfixiantă,
buzele, acum inutile,
mimează sărutul.
Ninge îndărătul cuvintelor,
cu furie lentă ninge tăcerea
şi cine pârtii să facă,
oamenii de zăpadă
îşi poartă măştile liniştiţi.
Iar e toamnă şi iar curge
sângele pământului
pe din dosul teascului.
La botezuri şi la nunţi,
din găleţi cu ochii tulburi,
strigă soarele din struguri.
Singulară în chindie,
grea, pădurea se dezbracă
turmentată, beată toată.
Şi cam laic, chiar Isus,
coborând de pe-o icoană,
îşi bea sângele din cană.
Îngheaţă visul într-o poză rece,
e frig în primăvară şi e gol,
nu sunt culori destule să înece,
topind gheţarii veşnicului pol.
Strigoi bătrâni şi obosiţi şi
orbi,
pomii ascultă ţipătul din seve,
le
stau pe umăr centenarii corbi,
dar cine are chef să îi observe.
Și visul este alb şi este gri
şi peste tot un fel de osteneală,
de nu-ţi mai vine nici măcar să scrii
o
pagină, cu palida cerneală.
Și cum stau întins pe câmpuri,
ca un fel de iarbă verde,
mă pasc oile, în cârduri,
verde fată, fată verde.
Și mă cântă un cioban
într-o limbă de lemn, plată,
că sunt crud și sunt bălan,
iar tu fată, verde fată.
Și mi-aș face ochii dulci
și m-aș face și mai verde,
să mă calci și să mă culci,
verde fată, fată verde.
Plecarea ta, eclipsă de soare,
mă miră, mă doare,
umbră peste
lumina ochilor mei,
vânare absurdă de porumbei
și un zbor orbital aproape de soare.
Plecarea ta, femeie de zăpadă și ger,
scoate timpul din nisipul clepsidrei,
ochii mari ca niște hangare
îmi provoacă o boală din care se moare,
pe pământ și în cer.
Picioarele iubitei sunt un pod
peste o viață scriptică, banală,
o prelungire a aței fără nod,
într-o secundă lungă, crucială.
Sunt boala mea benignă
și un mod de curgere fluidă, temporală,
o imorală strângere de mână,
într-un apus de viață... sexuală.
Mă gândeam să sug la noapte
Calea Laptelui, de lapte,
poate-n în cerul gurii mele
să răsară niște stele,
să mănânc puțin din ele
și să sparg între măsele
steaua nopții, căzătoare,
să vedem cine mai moare...
Încărcat de necuvinte,
încărcat cu vorbe noi,
trece carul pe la noi
tras de animale sfinte.
Boul stâng și boul drept,
între ei, o veșnicie,
trece carul în vecie,
îndemnat și înțelept.
Trece carul, trece carul,
coborât din pânze moi,
peste drumuri de noroi,
alb ca varul.
Alb ca varul, tras de boi,
ca un timp fără cuvinte,
trece carul înainte,
niciodată înapoi.
Mă doare rău, mă doare bine
a cincea coastă de sub mine,
din care s-a născut cândva
femeia mea.
Și mă mai doare într-o parte,
o sticlă de rachiu și-o carte
ascunse bine într-un plămân
plin de tutun.
Mă doare tare o ureche
în care a fugit de streche,
să-mi dea cu șutul în timpan,
un meloman.
Și mă mai doare undeva,
mă doare calul fără șa
pe care noaptea îl înjur,
mă doare-n cur.
Repetent la lecția de anatomie,
n-am știut trupul iubitei unde e,
stare de întindere, alergie,
ochii ei zâmbind a întrebare,
ce va fi cu mine și de ce.
Repetent la lecția de anatomie,
n-am știut gura iubitei unde e,
o moluscă într-o cochilie,
gura ei zâmbind o întrebare
pentru cine oare și de ce.
Stare a repetării inutile,
ne cunoaștem trupul după mers
și din amintirile infantile,
prin lentila mea de miopie,
pe un cer cu soarele invers.
