La Curtea-de-Argeş

La Curtea-de-Argeş, iubito,

e toamnă,
copacii ca nişte strigoi,
ieşindu-şi din frunze pe stradă,
ne sperie-ncet,
câte doi.

Dar nu reuşesc, din păcate,
să schimbe
anotimpul  din  noi,
la Curtea-de-Argeş, iubito,
e toamnă dar nu e
noroi.

Şi trec prin aer intenţii
de oameni
şi copii perfecte de nori
sunt iar străbătute, arhaic,
de copii perfecte
de ciori.

La Curtea-de-Argeş, iubito,
e toamnă,
dar nu e noroi
şi poate să plouă cât vrea
şi poate să ningă,
apoi.

Argeş

Curcubeu întors pe dos,

nelumină de lumine,

peste timp curbat în jos

şi băut de peşti în sine.

Albie ca lipitoarea,

muntelui, izvoarele

sugându-le târâtoarea

să îşi surpe malurile.

Râu ca şarpele muşcând

ca să memoreze malul

unde, când descalecând,

Domnu-şi priponise calul,

Lung popasul să îi fie

în legendă, pare-mi-se,

n-a ştiut, în temelie,

cine, ce şi cum zidise.

Loc sfinţit de domnitori

între palide icoane

săgetate de cocori

şi de gemete de Ane,

Unde, cu aripi de şindrilă,

părăsitul pe cupole

se aruncă fără milă

din real in mit, Manole.

Şi ce dacă...

Şi ce dacă ploua peste noi

această ploaie, ea ne spăla

zilele anotimpului crud

şi tăcerea, de asemenea.

Şi ce dacă rămâneau secunde,

neconsumate secunde scăpau

printre degetele noastre

care se căutau.

Şi ce dacă eram palizi, înalţi,

fără frunze, ce dacă eram,

ramul meu atingea cu blândeţe

înmuguritul tău ram.

Ploaia

Iubito, plouă peste noi

o ploaie de-ntuneric fină,

cu stropi mărunţi de nelumină

ne plouă noaptea pe-amândoi.

Zadarnic se deschid umbrele

cu limpezi streaşini de lumină,

ziua nu poate să mai vină

şi suntem uzi până la piele.

Ne-ar trebui o pelerină,

să o-mpărţim egal, la doi,

plouă, iubito, peste noi

o lună cronică şi plină.

Şi nu există zeu capabil,

chiar de ar fi să ne audă

în noaptea rece şi zăludă,

să facă timpul favorabil.

Despărţire

Să colinde florile, prea ades, ea pleca,

eu înspre rădăcini mă duceam,

avea fiecare câte un drum

şi nici unul nu era pământean.

Ne regăseam în unghiuri confuze,

prin definiţie eram nişte poli

sortiţi reciproc să acuze

lipsa acută de sori.

Ne-am desfăcut, deci, cum se desface

mişcarea de piatră ori de cuvânt,

se subţiasera cocorii din noi

şi nu mai cădeau pe pământ.

Prea ades, să colinde florile, ea pleca,

eu înspre rădăcini mă duceam

şi cine să rămână acasă, atunci,

cine să mai fie, atunci, pământean.